1. Thomas Hobbes
Pentru a ajunge la puterea absoluta, este necesar ca, printr-un fel de contract, fiecare să cadă de acord cu fiecare pentru a renunţa la dreptul de a se guverna singur şi pentru a depune întreg dreptul său în mâinile unui singur om sau ale unei singure adunări, recunoscându-i o putere suverană, constituită din suma puterilor tuturor, pentru ca ea să o folosească în vederea păcii tuturor şi a apărării lor comune. Iată formularea acestui pact: „O înţelegere a fiecăruia cu fiecare a avut loc, în aşa fel, ca şi cum fiecare ar fi spus fiecăruia: împuternicesc pe acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul meu de a mă guverna singur, cu condiţia ca tu să-i cedezi dreptul tău şi ca tu să aprobi toate acţiunile sale în acelaşi mod. Acest lucru înfăptuit, mulţimea astfel unită într-o singură persoană se cheamă o Republică, în latineşte Civitas”.
Dacă cetăţenii rămân legaţi prin contractul prin care ei s-au asociat (pactum associations), trebuie subliniat că suveranul nu este în aceeaşi situaţie, întrucât el nu a făcut contract cu nimeni.
Hobbes reia, în acest caz, o tradiţie venită de la Corpusul justinian, care considera că o condiţie de posibilitate de a crea norme juridice, de a adapta legislaţia la trebuinţe, deci, de a abroga, dacă este necesar, legile edictate mai înainte, implica principiul după csxeprinceps legibus solutus est (Digeste, 1,3,31). Suveranul este deasupra legilor civile, el nu are datorii, nici măcar pe aceea de a se supune legilor pe care le pune şi le impune; el nu are decât funcţii. Aceasta înseamnă că întreg politicul nu este justificabil, că nici un sistem politic nu este în măsură să abolească voinţa politică, metajuridică şi sursă a pozitivităţii legilor.
Indivizibilitatea suve ranităţii implică unitatea exerciţiului ei; exercitarea prerogativelor suve rane este încredinţată unei singure şi aceleiaşi persoane (unică: principele, sau colectivă: o adunare).
Aşa se face că există drepturi ce nu încetează să funcţioneze, de exemplu, acela de a te opune unui asasin ori, în general, violenţei, inclusiv când ea este exercitată de stat. Făcând, până la capăt, din salvarea vieţii cheia de boltă a mecanismului său, Hobbes acordă, într-adevăr, fiecărui cetăţean, a cărui viaţă este ameninţată de funcţionarea statului, dreptul de a se apăra şi de a rezista prin toate mijloacele, stabilind astfel că, în stat, omul ca om dispune, cu riscul absurdităţii (fiindcă acesta a fost instituit în vederea salvării sale), de un drept inalienabil şi imprescriptibil. Ceea ce face din el unul dintre primii gânditori ai drepturilor omului, pe alte căi decât cele ale jusnaturalismului.
Hobbes este anticatolic, dar, pentru a evita fărâmiţarea sectară legată de absenţa autorităţii doctrinale, el recunoaşte necesitatea unui canon, a unei instanţe de arbitraj. Ştiind în ce măsură crizele religioase dau naştere diviziunii politice, dezordinii, insecurităţii şi morţii, la între bările Quis interpretabiturl (Cine va interpreta?) şiQuis judicabiP. (Cine va judeca?) el consideră că nu e posibil decât un singur răspuns: suve ranul, căci doar el este capabil, prin autoritatea cu care este învestit, de a neutraliza opoziţiile: Autoritas, non veritasfacit legem (Autoritatea şi nu adevărul face legea). Aşadar, el trebuie să unească în persoana sa puterile spirituală şi temporală, să ţină cu tărie în mâna sa dreaptă sabia Şi în mâna stângă cârja episcopală.
Aceasta a fost calea lui Hobbes, care, văzându-i pe oameni supuşi legii unei religii pozitive, a construit teoria unui stat creştin (a treia parte a Leviathan-ului: „Of a christian Commonwealth”). Dreptul de interpretare personală a Scripturii, care caracterizează starea naturală, este transferat, împreună cu celelalte prerogative tradiţionale ale bisericii, printre care problema învestiturii, în momentul pactului social, la omul artificial, care face din suveran nu numai organul statului, ci şi al bisericii. Nu există, deci, biserica şi statul, o guvernare spirituală şi o guvernare tem porală, pe care deja Wycliffe le dorea separate: pentru Hobbes, împărăţia lui Dumnezeu este o împărăţie civilă. De fapt, biserica trebuie să fie supusă statului şi să renunţe la ambiţiile sale temporale.
în materie de acte exterioare de apartenenţă religioasă, nu toleranţa, deci, este ceea ce profesează Hobbes, ci conformismul: acela al indivizilor îngrămădiţi care formează materia corpului uriaş al lui Leviathan, al acestui Dumnezeu muritor, al cărui suflet artificial asigură mântuirea.
Spotted 